magia lui Cortázar

~ BESTIAR – Julio Cortázar – Polirom 2009 – traducere de Tudora Șandru Mehedinți ~

(citită de Sorana)

Iepurași, bomboane, flori și mancuspii – iată cât de inocent poate fi descrisă lumea acestui volum de opt povestiri al argentinianului Cortázar. Numai că inocența este doar în suprafața lucrurilor, în vreme ce esența lor se dovedește foarte diferită. Astfel, după prima poveste, Casa ocupată, nu te mai încrezi în tonul candid al naratorului: „Ne era dragă casa, nu doar pentru că era încăpătoare și veche […], ci și pentru că păstra amintirile străbunicilor, ale bunicului din partea tatei, ale părinților și ale întregii noastre copilării.” Celor două personaje, frate și soră, care locuiesc în această casă, li se adaugă altele, nenumite, dar nu neapărat necunoscute, pentru că naratorul îi spune la un moment dat surorii lui: „Au ocupat partea din fund”, fără să explice cine sunt ei (sau ele), iar aceasta întreabă un singur lucru: „Ești sigur?” Dacă lucrurile devin sau nu clare la final, numai cititorul poate spune.

Scrisoare către o domnișoară din Paris începe la fel de gingaș ca precedenta:„Andrée, eu nu voiam să vin să locuiesc în apartamentul dumitale de pe strada Suipacha. Nu atât din pricina iepurașilor, ci mai curând pentru că mi-e greu să intru într-o ordine stabilită, prevăzută în cele mai mici amănunte, cele care la dumneata acasă păstrează muzica lavandei, tremurul unui puf pentru pudrat, dialogul viorii cu viola în cvartetul Rará.” Apoi narațiunea anunță distrugerea acestei lumi delicate: „Totul pare atât de firesc, ca întotdeauna când nu cunoști adevărul.” Scrisoarea este un fel de scuză explicativă. Autorul scrisorii, care a fost primit de către domnișoara destinatar să locuiască în apartamentul ei cât timp ea este plecată din oraș, îi mărturisește: „Între primul și al doilea etaj, Andrée, ca o prevestire a ceea ce avea să fie viața mea în casa dumitale, am știut că voi vărsa un iepuraș.”

Cea de departe e, în fapt, cea de aici, care povestește, fără a fi totuși ea. Imaginează-ți că tu, cel care citești, ești tu, dar simți ce trăiește altcineva, Alina Reyes, de exemplu, persoană care locuiește în altă parte a lumii decât tine. Tu stai frumos pe canapea și asculți cum cântă cineva la pian și deodată ți se face frig la picioare pentru că, în timp ce te plimbai pe un pod, ți-a intrat apă în ghetele rupte . Asta cât tu stai pe canapea. Cine ești tu, cine e ea?

Omnibuz începe cu promisiunea unui weekend relaxant pentru Clara: „Acum putea pleca, avea toată după-amiaza de sâmbătă doar pentru ea, o așteptau prietena ei Ana la taifas, ceaiul foarte dulce de la cinci și jumătate, radioul și bomboanele de ciocolată.” Nimic mai nevinovat. Însă în omnibuzul 168, fata „își căută un loc în spate, găsi unul liber lângă ușa pe care scria Ieșire în caz de pericol și se instală simțind mărunta plăcere de proprietar pe care ți-o dă veșnic locul de lângă fereastră. Își dădu atunci seama că taxatorul n-o slăbea din ochi. Iar la intersecția unde era podul de pe bulevardul San Martín, înainte de a vira, șoferul întoarse capul și o privi și el, nevoie din pricina depărtării, dar străduindu-se s-o deslușească așa cum stătea, aproape ascunsă de banchetă. Era un blond numai piele și os, cu o față de nemâncat, care schimbă câteva vorbe cu taxatorul, o priviră amândoi pe Clara, se uitară unul la altul, omnibuzul hurducăi și o apucă pe Chorroarín în mare viteză.” În afară de șofer și de taxator, în autobuz sunt și alte personaje care o privesc ciudat pe Clara: „cucoana cu uriașul buchet de garoafe”, un „bătrân cu guler tare, cu un buchet de margarete ce răspândeau un miros aproape grețos”, persoane cu „trandafiri roșii și cale, mai încolo niște gladiole oribile, parcă strivite și prăfuite, de culoarea trandafirilor veștezi cu petale livide. Domnul de lângă fereastra a treia […] avea niște garoafe aproape negre, lipite una de alta într-o masă compactă, ca o piele zgrunțuroasă. Cele două fete cu nasul în vânt […] țineau amândouă un buchet de sărăntoci, crizanteme și dalii […].” La un moment dat, în omnibuz urcă un bărbat, care își ia bilet până la stația la care coboară și Clara și care va avea de îndurat aceeași soartă ca ea în povestirea în care tensiunea crește tot mai mult.

Cefalee, povestirea cu mancuspiile, animale inventate de Cortázar, este cea la sfârșitul căreia am întrerupt (doar pentru a o relua a doua zi) lectura acestui volum din pricina sentimentului de disconfort pe care mi l-a creat. Am simțit boala, pustietatea și căldura, chiar și fire de blană în gură. Cortázar creează atât de bine lumea aceea ireală în fapt, încât am avut pe tot parcursul poveștii senzația că sunt acolo, dublată de „amețeala aceea ciudată, străvezie”.

Delia din Circe mi-a plăcut cel mai mult pentru că mi-a părut atemporală. Mi-am dat seama că citisem povestirea cu ceva timp în urmă, dar nu mi-am amintit ce se petrece în ea. În schimb mi-am adus aminte imediat de senzația avută atunci, la prima lectură. Povestea este scrisă la persoana a treia, de către un narator care avea 12 ani când s-au petrecut evenimentele, în care probabil nu e bine să avem încredere, dar tocmai acest fapt face povestea mai credibilă. El ne povestește despre Mario, un băiat de mai puțin de 19 ani, și Delia, o fată blondă și delicată, „care-și omorâse doi logodnici”, căreia „toate animalele îi arătau supunere” și despre care lumea spune, inevitabil, diverse lucruri. Primul logodnic a murit de infarct, al doilea s-a aruncat de pe un pod. Mario începe să o viziteze pe Delia la scurt timp după moartea celui de-al doilea logodnic și devine al treilea logodnic („al treilea logodnic al tău, dar viu”). Fata îi mărturisește că știe să facă bomboane și îi explică procedeul: „Bomboana era ca un șoricel între degetele Deliei, ceva micuț dar viu pe care acul îl străpungea. Mario simți o amețeală ciudată, o dulceață cumplit de grețoasă.” Tânărul încearcă să o descifreze și să înțeleagă moartea celorlalți doi logodnici ai ei: „Din imaginea Deliei rămâneau doar maniile delicate, mânuirea esențelor și supunerea animalelor, contactul ei cu lucruri simple și tainice, apropierea fluturilor și a pisicilor, aura răsuflării ei pe jumătate în moarte.” Urmează incidentul cu peștișorul trandafiriu căruia fata îi prezice moartea, întâlnirea cu tatăl ei, când acesta spune că Delia e „mai tare decât îți închipui” și scena finală, care aruncă lumină asupra întregii povestiri, lăsând în același timp finalul deschis, la alegerea cititorului.

În Porțile paradisului, naratorul și Mauro, prieten a cărui iubită tocmai a murit, merg să uite de tristețe într-un cabaret ciudat, Santa Fe Palace.  „Mi se pare că trebuie să spun acum că eu mă duceam la cabaretul acela pentru monștri și că nu mai cunosc niciunul unde să afli atâția strânși laolaltă.” Povestirea ia o turnură neașteptată, așa cum ne-am obișnuit deja.

Povestea care încheie volumul este cea care îi dă, de fapt, titlul: Bestiar. Isabel este trimisă să-și petreacă vacanța de vară la moșia familiei Funes. Nu este prima ei vară acolo. Își amintește de Nino, băiețelul familiei, și de Rema, mama acestuia, de care ajunge să se simtă foarte apropiată. Familia Funes are un tigru, cel mai firesc lucru de pe pământ când îl citești pe Cortázar. Copiii, ajutați de părinții Rema și Nene și de unchiul Luis fac tot felul de experimente, alcătuiesc un ierbar și umplu o casetă de sticlă cu furnici. Această casetă va fi sursa epifaniei sale: „Pentru prima oară înțelegea prezența ei la Los Horneros, vacanța, pe Nino. Se gândi la caseta cu furnici, acolo sus, și era ceva mort ce se prelingea, o învălmășeală oribilă de picioare zbătându-se să iasă, un aer stricat și otrăvit.”  Isabel îi scrie mamei, iar cuvintele scrisorii se împletesc cu cele ale povestirii: Rema este „puțin bolnavă”, spune scrisoarea, iar din poveste aflăm că e tristă din pricina lui Nene. De fapt, acesta din urmă este o sursă permanentă de tensiune în casă. Isabel decide să protejeze ceea ce iubește: „mîinile Remei care o făceau să-și dorească să plângă și să le simtă veșnic pe creștetul ei, într-o mângâiere aproape ca moartea și crema de vanilie, cele mai minunate două lucruri din viață.”

De ce să citim Bestiar: povestirile lui Cortázar nu sunt moralizatoare și nu există pericolul să te regăsești în ele, totul se petrece într-o lume care amintește de basme. Atmosfera lor magică pare atât de reală, încât foarte posibil vei tresari când vei întâlni pe cineva care duce un buchet de flori și vei simți fire de păr pe gâtlej când vei vedea un iepuraș. Moștenirile nu vor mai părea o binecuvântare și te vei gândi de două ori înainte să accepți o bomboană cu lichior. Nu mai știu unde am citit asta sau cine a spus-o: literatura bună provoacă, iar un adevărat maestru nu este cel care îți spune ce să vezi, ci cel care îți arată în ce direcție să privești. Sugestia și aluzia sunt mai puternice decât explicațiile, Cortázar este un adevărat maestru.

Lectură plăcută!

Advertisements