din intimitatea tristeții

Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mic- Kjersti Skomsvold

Editura All, Strada Ficțiunii, 2013

Traducere Ivona Berceanu

(citită de Oana)

 

“Trăiește-ți viața. bucură-te de fiecare zi.”
Așa își începe ziua Mathea, care mai are un pic și face suta, citește zilnic obituarul, împletește bentițe pentru urechi, cumpără mimetic ce-și pun alții în coșul băcăniei și își face un titlu de glorie din faptul că nu rupe nicio bucățică atunci când desface un nou sul de hârtie igienică.
Mathea nu are copii, e văduvă, dar răposatul Niels aka Epsilon, fost funcționar la Biroul Național de Statistică, e personaj și partener de dialog. Odată cu dispariția fizică a lui Epsilon, Mathea realizează că n-a făcut mare lucru în viața asta și încearcă, prin eforturi patetice, tragi-comice chiar, să recupereze, să-și recâștige demnitatea, să fie cineva.
Citind Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică mi-am imaginat că la polul celălalt al singurătății lui Holden Caulfield stă Mathea Martinson. Și dacă vocea lui Holden e tânără, turbulentă și plină de speranță, cea a Matheei e timidă și aproape neauzită. Îi unește dorința de a fi parte a ceva ce ține oamenii împreună, dar care ceva le este necunoscut, pentru că ei sunt altfel: mândri, retractili în fața tumultului vieții, cumva abandonați propriului fel de a fi.
Și dacă Holden e tînăr și mai are perspectiva experimentării, Mathea își pregătește un “grand finale”, deși, singură o spune: ” mi-e la fel de teamă să trăiesc, pe cat mi-e de teamă să mor.”
Fiind toată viața o persoană ștearsă, se hotărăște să se facă vizibilă: îmbracă vechea rochie de mireasă (“un vis de culoarea piersicii”), pălărioara tricotată și pleacă în lume. Dar lumea ei e mică: centrul comercial și vânzătorii de serviciu, pâlcul de copaci și vagabondul care își face veacul pe-acolo, comitetul de bloc. Întâlnirile cu aceștia sau doar gândul la ei o fac pe Mathea să reflecteze la propria-i stare, la cine e și la cine ar fi putut fi: “Acum îmi dau seama că aș fi putut deveni alcoolică. Sigur aș fi devenit dacă aș fi ieșit mai des.” Sau: “Dacă aș fi fost credincioasă, aș fi fost buddhistă; iar dacă aș fi fost un fruct, aș fi fost o banană.”
Și dacă existența i-a fost fadă, Mathea se hotărăște să lase un semn al trecerii sale alcătuind o capsulă a timpului, pe care o îngroapă în fața blocului unde locuiește de când s-a căsătorit: “Mă numesc Mathea și sunt singură.”
Frământările Matheei nu vin punctual din faptul că e singură, nici că e bătrână: o neliniștește un fel de trezie prea târzie (cum ar spune ea însăși în rime), o realizare a faptului că nu există o rețetă de viață, un Elinar Lunde la televizor care să-ți arate cum să faci. Mathea Martinson a trăit o viață de om (nespectaculoasă, liniștită): e ea nemulțumită? N-ar putea spune. Dar simte că ar mai fi ceva de făcut, un fel de reparație a relației cu ceilalți, de care aparent n-a avut nevoie când trăia Epsilon: “-Dar mie nu-mi place să stau printre oameni. Mie îmi place să fiu doar cu tine, am răspuns eu.”
Chiar dacă uneori lasă impresia unui ușor retard, Mathea e savuroasă în ironiile sale la gândul morții:”Timpul ți s-a scurs cu răbdare, în pace te-ai dus la culcare.Dar apoi îmi amintesc brusc că am ton la telefon. De ce trebuie să fiu așa de optimistă din fire? De ce nu pot să mă întind și să mor odată?”
“Poate ar trebui să sting lumina. Oricum nu mai contează, pentru că omul cu coasa vede și pe întuneric, și mă va găsi oricum.”
“Acum aud iarăși sirenele ambulanței în depărtare. Ar trebui să vină după mine, pentru că am chiloți curați și voi muri curând.”
Sunt și alți însingurați în carte: mama lui June, vagabondul Age B, bătrânul cu cadru; am putea fi și eu și tu, oricare din noi aflat în starea aceea în care ai nevoie de companie, dar nu ești dispus să faci primul pas, să ieși din carapace. Un portret de grup, un grup de inadaptați, deși cuvântul nu-mi place; hai să spun de oameni triști și tăcuți, care jinduiesc la luminile rampei dar trăiesc cumva ca personaje secundare în spectacolul vieții.
Spre finalul cărții, Mathea află că viața nu trebuie să fie în vreun fel anume, și nici măcar frumoasă: “-Cum? Spun eu oprindu-mă.
-Cine spune că viața trebuie să fie frumoasă…
-Și n-ar trebui să fie frumoasă? Îl întreb eu, foarte surprinsă de faptul că vorbește cu mine.
-Nu, spune Age B. Viața trebuie să fie grea.”
Finalul e glorios și demn. Mathea găsește, în sfîrșit, ce are de făcut și face!
’Cartea e tristă’, ar spune fiu-meu, ’dar frumoasă’.

Și încă ceva: vorbește mult despre moarte, dar e despre viață!

 

 

 

 

 

Advertisements

2 Comments Add yours

  1. Cărți și călătorii says:

    Vai, cât mi-a plăcut cartea asta! O bijuterie literară! Atât de concentrată și de simplă în aparență și totuși atât de bogată în trăiri.

    Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s