Simfonia umană

~SIMFONIA ANIMALIERĂ – Veronica D. Niculescu – Casa de pariuri literare, 2014~

(citită de Sorana)

„-…am venit fără lighean.” Cam așa am început și eu să citesc povestea asta, „fără lighean”. O carte „mică și pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în mușuroi de oricine, și acolo citită la lumina lăuntrică.” Am citit-o în mușuroi, o voi purta cu mine.

Mi-am dat seama că nu-mi place să povestesc despre cărți pentru că povestitul înseamnă un discurs, în urma căruia rămân tot cu ideile mele. Pentru că povestind despre ceva, s-ar putea să-l strivesc, când eu nu vreau decât să-l arăt și altora. Pentru că mă tem de fiecare dată că acești altora nu vor vibra la fel. Despre „Simfonia animalieră” îmi vine și mai greu să vorbesc, pentru că în cartea asta se tace foarte mult („povestind una, tăcând alta”).

În fiecare anotimp viu (primăvară, vară, toamnă), naratoarea cumpără toate trei locurile dintr-o lojă de la etajul unei săli de teatru („spectacolul acesta, care se juca în premieră și se anunța extraordinar”, „sala, promisiunea mântuirii prin poveste”) și ia cu ea câte un prieten (un arici – „un singuratic” – , un hârciog – „un prieten tăcut” – și o cârtiță – „nu e oarbă, doar că nu vede ca noi”) la câte un spectacol, altul de fiecare dată. Trei locuri pentru doi spectatori? Mai degrabă o lojă întreagă doar pentru o persoană, mi-am spus, înainte de a termina de citit prima parte, „Allegro spiritoso”.

  • Dintre toți, Doinel, ariciul, este cel mai vulnerabil și mai delicat: „avea o voce care părea să umple o invizibilă sferă dimprejurul lui, o sferă sprijinită pe punctele din vârfurile acelor în momentul în care acestea ar fi fost întinse la maximum, o voce care scălda acestă sferă pentru a se prelinge ca mierea topită pe pereții interiori. Toate frazele îi sfârșeau la picioare, într-o dulce băltoacă, una cu sfioasa privire.”
  • Agresat de ceilalți spectatori („ – Un arici? / – Cine vine cu ariciul la teatru? / – Ce drăguț! / – Unde, unde? / – Dați-l, domnule, afară! / – Vreau să-l văd!”), Doinel rămâne egal cu el însuși: „-…vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean.”
  • Se joacă „Călătoriile lui Gulliver”. Părerea lui despre piesă: „…Lumea? Lumea e o porcărie. Apoi mi-a părut rău de porc. […] Teatrul există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască.”
  • În episodul cu Ciobi, hârciogul, mi s-a confirmat cât de apropiați sunt cei patru: (naratoarea, căutând informații despre hârciog) „Sigur că toate astea […] îmi erau cunoscute în mult mai multe și subterane detalii, nu știu cum, dar mi-erau.” și „Acum ce făceam? Ascultam obsesiv Takashi Yoshimatsu, un album primit de la cineva de departe, […] și corespondam cu cei trei prieteni […] încercând să includ întâlnirile noastre față în față în mersul firesc al legăturii care se crease treptat între noi. În fond, se putea spune că viețuiam împreună de ceva ani, uneori nevăzându-ne cu anii.” și „Ceea ce știu cu certitudine e că ei, între ei, toți trei sau câte doi sau chiar câte unul, se întâlneau mult mai des, știu asta fiindcă întâlnindu-mă cu oricare dintre ei aveam senzația că fiecare știa ce vorbisem, precum și ce nu vorbisem cu ceilalți, luați câte unul sau luați câte doi sau, în fine, luați toți trei la un loc.”
  • De data aceasta, subiectul piesei este viața care se trece, iar Ciobi este foarte impresionat: „Atâta frumusețe care moare. Și ce ne rămâne în loc.”, „Dacă te uiți acum la lucrurile care își mor frumusețea într-o clipă. […] Toată această minunată micime murind, pentru a face loc ce. Mare. Ceva mare. Ceva rapid afirmat, turuiat, vizibil, palpabil, citibil, ascultabil. Mare, oribil de mare și de vizibil.”
  • Și capitolul Dede subliniază apropierea celor patru prieteni: „Aș fi putut prea bine să iau doar un bilet, dar am cumpărat din nou toate cele trei locuri din aceeași lojă.”
  • „Atunci am aflat cum plânge o cârtiță. O cârtiță ținută în brațe seara la teatru. N-o să spun. Să spun n-ar ajuta la nimic. Dar dacă nu știm cum plânge o cârtiță, iertare, nu știm nimic despre nimeni și despre nimic, ceea ce oricum.”
  • În drum spre casă de la piesa văzută cu Dede, naratoarea se gândește la ceilalți doi prieteni și la faptul că vine iarna și n-o să-i mai vadă pe niciunul dintre cei trei, pentru că, nu-i așa, iarna te înstrăinezi: „se apropia vremea hibernatului iarăși, vremea înfricoșătoare când rămâneam iar fără umbre.”
  • N-am să spun nici măcar un cuvințel despre capitolul „Presto”, iarna. Luați de citiți, să vă înfiorați și voi.

În fotografie e o crenguță uscată, cu boboci care nu au apucat să înflorească, pe care în primăvară am găsit-o ruptă la o margine de drum. E pentru Ciobi.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s