„Ultima mercerie”

~ HIBERNALIA, Veronica D. Niculescu ~

– Casa de pariuri literare, 2016 –

(citită de Sorana)

(Ca articolul să aibă mai mult sens, îl puteți citi și pe acesta.)

„Hibernalia” are o voce diferită față de cea din „Simfonia animalieră”, a cărei continuare este. Puțin mai diluată la nivel de întâmplare, dar mai intensă ca poezie. Pentru că iarna, nu-i așa, nu este vorba atât despre ce se întâmplă, cât despre esența lucrurilor. Rămasă peste iarnă fără cei trei prieteni (Doinel, ariciul, Ciobi, hârciogul și Dede, cârtița) naratoarea resimte foarte acut singurătatea, mai ales noaptea.

Zilele treceau cum treceau. Dar nopțile erau ceasuri. Camerele ticăiau, fiecare altfel. O luau înainte, rămâneau înapoi.

Fiecare noapte făcea cât o iarnă. Aici nu se auzea nici un ecou, al nici unei piese, al nici unui oftat de spectator, al nici unui râs de actriță care își demachiază pleoapele și obrajii și care, trăgându-și ușurel de pielea feței cu un tampon uleios, se pomenește întristându-se și poate plângând, și nici icnetul vreunui animal de pluș cu spatele la scenă, desenând cu degetul serpentine în timp ce ascultă o muzică numai a lui în căștile albe. Noaptea aici era noapte.

În zadar face plimbări prin locurile din jurul casei, căutând(u-se),  cu speranța că (se) va regăsi prieteni mult iubiți. Într-o dimineață însă se întoarce cârtița Dede(subtilă).

Când am ajuns în fața ei, înainte să apuc să-i rostesc numele, și-a rotunjit și mai mult umerii, a înălțat cu două degete creionul cărămiziu cu vârf de jais și mi-a spus cu glas răgușit, mijindu-și ochii infimi și încrețindu-și fruntea:

– Nu pot să dorm.

Împreună pleacă în căutarea celorlalți doi prieteni. Îl găsesc pe Ciobi, hârciogul, „aplecat deasupra unei valize maro de carton”, explicând ca pentru sine de ce nu a mai dat niciun semn de viață și cum a rătăcit și el prin lume, căutându-și, la rândul său, prietenii.

În geanta asta, Ciobi îndesa zăpadă. Cu palmele ridica din stratul pufos o felie albă, apoi dădea fuga și-o arunca în valiză, făcând să se înalțe praf strălucitor, apoi o tasa cu picioarele ca într-un dans irlandez […], și iarăși se ducea și decupa o felie frișcată, tot vorbind, tăcutul și posacul meu prieten, așa.

În sfârșit, înapoi printre copacii aceștia, vărgat de fericire ca un pește-velier. […] Zăpezile cresc, creesc, și vine o zi când nici poștașul nu se mai încumetă pe aici. Cândva, trecea fluierând cu tolba pe umăr, tălpile lui cunoșteau singure drumul acesta,  el venea cu scrisori, cu vederi, cu ziare și cărți, cărți poștale, salutări, îmbrățișări de la noi pentru voi, și totul timbrat, și totul semnat, ah, cu gura, cu mâna, dorul încăpea în chenare exacte, când și cum încăpea (bătucind înfrigurat zăpada în valiză), de obicei rămânea destul și pe-afară, așa cum rămâne un cățeluș puricos pe un preș într-o noapte de vară […]. Într-o zi o să ne înghită hăul cutiilor poștale. […] și-am pierdut calea de întors […], fiindcă eu mă orientez de când mă știu după merceria din colț. Iar ea, ea nu mai era nicăieri. […] Dusă cum duse sunt rațele toamna, și dusă cum duse vor fi, dacă nu sunt deja, și cam sunt, pantofarul, centrul de remaiat, librăria unde se vând caiete, becuri de-o sută, săpunuri de casă. Spune-mi, sau mai bine scrie-mi cândva: nu te-nspăimântă gândul că exact în clipa asta, undeva-n lume, într-un cătun dintre dealuri, dintre munți sau dintr-o câmpie, într-o ultimă mercerie se vinde ultimul metru de panglică portocalie?

Ajunși acasă, cei trei cad într-un somn adânc. Când se trezește, naratoarea se îndoiește de întâmplările de dinainte de somn.

Geamantanul kaki stătea acolo neclintit și mut, ca o capră cu ochii înguști, gata să sară la mine. Aș fi putut atât de ușor să întind mâinile, să deschid cu un gest scurt cele două încuietori cu pleoape metalice și să mă lămuresc: venise, într-adevăr, cineva ca să rămână?

Și iar pleacă în căutare și-și întâlnește-amintește mama, tatăl, prietena, bărbatul. Și dă și de Doinel, ariciul care se dezmorțește din hibernare. Sau mai bine zis, Doinel dă de ea.

O paranteză. Ce frig. Dacă aș fi știut, mi-aș mai fi luat pe deasupra un pulover cu nasturi. Mi-aș fi pus ghetele. Dar nu ieșisem decât un pic pe alee, până la poartă. […]  Însă pornisem eu cu adevărat undeva?

Îmi place să-mi dorm, când dormi poți să-ți desenezi pe pereți preludii la primăvară și tot ce-ți poftești. […] Mă cam trezeam, amărui ți-e și mai dulce atunci când fiești, dar nu prea fiam eu așa, de unde muzica asta, nu mi-e asta a mea, stăteam cu nasu-n mimoze, nu voiam să mă plâng, amorțit mă bâjbâiam pe la iPod, ca să-mi acopăr amăruia străină.

Oh dar uite că și ea se culcase. Stătea întinsă pe spate cu fața spre cer, pe ceea ce iarbă cândva. Ah și ce soare. Pete argintii pe chipul ei tot, cine poate să doarmă așa. Am luat două frunze, le-am șters de burtă și i-am acoperit ochișorii.

Tristețea, singurătatea, nesiguranța, frigul.

Rama a rămas goală, lumea a ajuns la un capăt.

Și totul în sosirea asta nu era decât o plecare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s