Ce fel de poveste suntem

~Mr GWYN – Alessandro Baricco – Humanitas Fiction, 2014 – traducere de Gabriela Lungu ~

(citită de Sorana)

Nimic nu mă atrage mai mult la o carte decât o poveste frumoasă. Iar prin poveste frumoasă vreau să spun o poveste care mă face curioasă și care nu mă dezamăgește. Pentru că, așa cum ne învață cursurile de scriere creativă, la începutul unei povestiri, autorul stabilește cadrul convențional al istorisirii și face o promisiune cititorului. Dacă reușește să mă convingă să cred în convenția propusă și să mă identific cu elementele poveștii, atunci duc lectura până la capăt repede și cu încântare. Și dacă se ține și de promisiune, atunci m-a câștigat, vorbesc despre carte, o recomand și, așa cum am făcut și în cazul de față, mai caut ceva de autorul respectiv (după „Mr Gwyn”, am citit imediat „De trei ori în zori”).

Convenția înseamnă în primul rând vocea naratorului, cea care spune povestea. Dacă această voce îmi inspiră încredere, mă așez să citesc primele pagini. Apoi locul, timpul, personajul/personajele, cum și de ce și, deloc în ultimul rând, dialogurile. Totul trebuie să fie credibil, să pot vedea clar ce mi se descrie și să nu sune spart. Promisiunea să fie ceva de descoperit, de aflat. Un mic mister sau mai multe elemente misterioase care să ducă în final la o înțelegere a unui lucru mai important. O carte bună trebuie să aibă ceva detectivist în ea, lucruri nespuse, dezvăluiri de făcut. Nu vorbesc despre dezvăluirile pe care le face în mod direct un narator stângaci și lăudăros, ci despre lucrurile pe care le descoperă cititorul bine condus de naratorul discret, descoperiri care constituie, de fapt, bucuria lecturii.

Jasper Gwyn, scriitor aflat în plină glorie în Anglia contemporană, decide într-o zi să pună capăt carierei sale. Mai mult decât atât, să nu mai scrie deloc cărți. Motivul este cel pe care îl oferă câteva pagini mai târziu unei prietene de ocazie: „Într-o bună zi mi-am dat seama că nu-mi mai păsa de nimic, și că totul mă rănea de moarte.” Naratorul obiectiv din „Mr Gwyn” nu se servește de gândurile și de sentimentele personajelor ci, în cele mai multe cazuri, reușește să le sugereze doar prin acțiunile și cuvintele acestora. Spun în cele mai multe cazuri, pentru că sevrajul lui J. Gwyn este descris după cum urmează: „Era un soi de sâcâială care se prezenta în fiecare zi și promitea să se înrăutățească.” Astfel, naratorul primește un strop de omnisciență, care nu face decât să adauge un plus de farmec obiectivității și mai multă dimensiune personajelor sale. De admirat este că Baricco nu-și încurajează naratorul să abuzeze de informațiile pe care le are despre personaje, ci dimpotrivă, să le folosească cu parcimonie, tocmai ca să le sporească misterul.

Soluția găsită de Gwyn ca să nu renunțe totuși de tot la scris, dar nici să nu-și încalce promisiune este una dintre cele mai neobișnuite. Prietenia cu doamna cu fular impermeabil, la fel. Atelierul pe care îl pregătește în detaliu, de asemenea. El devine copist, cum îi place să se prezinte. O vizită întâmplătoare la o galerie de artă îl va ajuta să ia o decizie în ceea ce privește viitorul său. „Jasper Gwyn văzu acolo un timp la care nu se aștepta, văzu curgerea timpului. Ca toată lumea, își imagina că lucrurile acelea se desfășurau în felul obișnuit, cu pictorul în fața sevaletului si modelul la locul său, imobil, amândoi prinși într-un pas în doi căruia îi cunoșteau regulile – putea chiar să-si imagineze palavrageala lor fără rost. Dar acolo era altfel, pentru că pictorul si modelul păreau mai degrabă că așteaptă, si s-ar spune că așteptau fiecare pe cont propriu – si așteptau ceva ce nu era tabloul. Îți venea să crezi că așteptau să se depună pe fundul unui enorm pahar.” Astfel ajunge să scrie portrete umane în cea mai neobișnuită manieră. Primul portret i-l face Rebeccăi, secretara lui Tom, agentul și totodată cel mai bun prieten al său. Rebecca devine personajul feminin principal al cărții. În cea mai mare parte a romanului, naratorul îl însoțește pe Jasper Gwyn și apoi, spre sfârșit, după ce Gwyn dispare fără a mai reveni în acest volum (pentru că se pare că autoportretul său apare în „De trei ori în zori”), se concentrează asupra Rebeccăi, dar tot pentru a face puțină lumină vizavi de persoana lui Jasper.

Cine este acest scriitor, artist, iluzionist? Cine era înainte de a decide că nu mai vrea să fie cine este? Cine a devenit, în urma negocierilor avute cu sine însuși? Cine devine pe măsură ce își pregătește atelierul și caută cea mai potrivită muzică („Apoi adăugă că i-ar fi plăcut un fundal sonor capabil să se schimbe asemenea luminii în timpul zilei, deci într-o manieră imperceptibilă și continuă. Mai ales elegantă. Asta era foarte important. Adăugă că ar fi vrut ceva în care să nu fie nici urmă de ritm, ci dar o devenire care să suspende timpul și să umple pur și simplu golul unei treceri temporale lipsite de coordonate.”) și cea mai bună lumină, despre care îi spune bătrânului meseriaș căruia îi comandă 32 de becuri Caterina de Medici că o dorește „infantilă”? Eu am căutat să-l deslușesc în labirintul acesta de identități și căutarea mi-a amintit că literatura de calitate este dincolo de suprafața lucrurilor.

„Jasper Gwyn m-a învățat că nu suntem personaje, suntem povești, spuse Rebecca. Ne oprim la ideea că suntem un personaj prins în cine știe ce aventură, chiar foarte simplă, dar ceea ce ar trebui să înțelegem e că noi suntem toată povestea, nu numai personajul acela. Suntem pădurea prin care se plimbă, ticălosul care-l păcălește, haosul din jur, oamenii care trec, culoarea lucrurilor, zgomotele. Reușiți să înțelegeți?”

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s