Poezia ca automedicație

~ FLOAREA DE MENGHINĂ – Svetlana Cârstean ~

~ Editura Trei, 2015 ~

(citită de Sorana)

Nu știu cum m-aș descurca fără poezie. Pentru mine e o unealtă, mă ajut de ea. În ultima vreme, de când timpul s-a comprimat, recurg tot mai rar la volumele de poezie din pură plăcere și tot mai des de nevoie. De exemplu pentru a depăși o situație pe care nu o pot nici accepta, nici înțelege. Dacă traiul de zi cu zi îmi livrează o acumulare de chestiuni absurde, care îmi sufocă mintea, scormonesc prin cărțile de poezie pe care le am, până când dau de ceva care mă limpezește. De obicei cam știu ce să deschid. E ca și cu sertarul de medicamente: știu ce să caut în el în funcție de ce mă doare.

Recomand Floarea de menghină a Svetlanei Cârstean celor care vor să-și citească propria poveste. Pentru că asta este: un poem-oglindă, în care m-am regăsit, deși n-am trecut prin întâmplările de acolo. Poezie, poem, poveste – am rezonat cu aproape fiecare imagine pe care o cizelează autoarea.

Aroma piliturii îmbibate în ulei îi amețește simțurile. / Muncitorul nu mai vrea să plece acasă. Nu mai poate. / Nu-l siliți să plece dacă nu vrea! / Rămâne în singurătatea atelierului său. Aerul dinăuntru, călduț, aproape umed, țese o haină străvezie care se depune ușor pe trupul lui. Îl învinge în scurt timp, adormindu-l. / Cade răpus pe scaunul de lângă bancul de lucru, îmbrățișează menghina cu amândouă mâinile, apoi își așează capul pe ea ca pe o pernă plină de dulceață.

Pentru binele patriei am inventat floarea de menghină, pentru frumusețea școlilor, atelierelor și instituțiilor ei. Datorită mie, de-a lungul holurilor plicticoase, pe pervazuri, vor sta în ghivece flori de menghină. Când vor ieși la plimbare în grădini și parcuri, toți se vor bucura de priveliștea nenumăratelor straturi de flori de menghină așezate în fel și chip. / Toți vor afla noul și adevăratul chip al patriei. / Chipul florii de menghină.

Și știi ce se va întâmpla atunci când unghiile mele nevopsite se vor rupe și se vor înnegri? Mă voi îngrijora banal pentru binele corpului meu și o vreme îmi voi îngriji unghiile. Întâi le voi tăia scurt de tot, până în carne, să simt schimbarea, să simt că mă vindec. Apoi le voi lăsa să crească frumos și le voi colora o vreme în fel de fel de nuanțe și le voi privi adesea și le voi arăta altora. Voi fi o doamnă organizată, stăpână pe sine, care se demachiază de două ori pe zi, bea apă plată, își ascunde sânii puțin căzuți în sutiene impecabile și pășește cu pași mici și egali, dar fermi, spre taxiul care o așteaptă. Dar nu va dura mult. La mine vremea unghiilor lăcuite nu durează.

Urmărim cu răsuflarea tăiată gesturile vecinei de la doi, din blocul din fața noastră. E o vecină ca oricare alta. Ne cuprinde o tristețe fără leac atunci când, după ce a întins pe sârmă două pături, pleacă înapoi în casă ca și cum nici n-ar fi fost. Imaginea se frânge, lumea se golește de ceea ce era mai atrăgător pe cuprinsul ei.

Corpul meu este chiar mai slab decât lucrurile. / Se ofilește cuminte în brațele fotoliului în care stau, printre lucruri mai vechi sau mai noi. / Lemnul, fierul, staniolul acestei mici ciocolate Milka, cizmele de cauciuc pe care le aud traversând holul, toate îmi vor supraviețui. Până și propriul meu echipament de protecție, pe care n-am apucat să învăț să-l folosesc. / Și vântul se va foi mereu prin carcasele goale.

Un interviu-discuție cu Svetlana Cârstean puteți asculta (și/sau descărca de) aici. Eu am să-l reascult cât de curând.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s