Despre iubire până la capăt Laur

image

Laur- Evgheni Vodolazkin

traducere de Adriana Liciu

editura Humanitas, 2014

 

citită de Oana

” Dragostea te-a făcut să fii una cu Ustina, asta înseamnă că o parte din Ustina e tot aici. Ea e tu….

Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei tale…”

Ustina s-a prăpădit la nașterea fiului ei și al lui Arseni. Și fiul s-a prăpădit. Nimic neobișnuit pentru Rusia rurală a evului mediu. Dar totul s-a dus pentru Arseni, care pare destinat sa trăiască singur: copil fiind e lăsat în grija bunicului Hristofor, părinții murindu-i de holeră, la adolescență îl părăsește și bătrânul Hristofor, lăsându-l în casa mică de lângă cimitir să-i continue opera și să îngrijească (cu leacuri doar de el știute) bolnavii din sat.

Povestea-deși plasată în Europa medievală  și deci în plină campanie de creștinare- poate trece ușor de morala religioasă (pentru că nici nu se vrea un manifest religios) și poate fi citită în cheia iubirii absolute în care, oricât de greu ți-ar fi, trebuie să continui să trăiești pentru ca și memoria celui dus să continue să fie, să dăinuie prin tine!

Astfel, Arseni, care capătă în timp și alte nume: Ustin, nebun întru Hristos, Ambrozie sau călugărul Laur, e doar vehicolul prin care iubirea traversează spații și timp.

Nu pot spune că Arseni caută prin pelerinajul la Ierusalim iertare divină sau iertarea Ustinei. Nici nu sunt sigură că iertare e ceea ce caută. Dar întâlnirea cu Ambrogio îi arată că sfârșitul lumii se întâmplă odată cu sfârșitul oricărui individ și că timpul e o coordonată a vieții care funcționează înainte și înapoi, indiferent de reperele pe care și le iau oamenii: “De-atunci, timpul lui Arseni se scurse cu totul altfel, mai bine zis, încetă pur și simplu să se miște, rămânând imobil…

Acum m-am lămurit că evenimentele nu decurg întotdeauna în timp, îi spuse Arseni Ustinei. Uneori decurg ele singure. Scoase din timp.”

Ca demonstrație desăvârșită, autorul recurge, prin tehnici postmoderne, la crearea unei superbe imagini a îngerului care-i înalță sufletul lui Ambrogio: ” Ambrogio a văzut cum la Petersburg, pe clopotnița catedralei Petropavlovsk a coborât încet un înger cu crucea. O clipă îngerul a rămas suspendat, verificând precizia aterizării, apoi a pus încet baza crucii în mărul aurit din vârf. Îngerul s-a întors la locul dinainte după lucrările de restaurare. Creând un curent de aer ascendent, deasupra lui și-a întins palele elicopterul MI-8. În aceste condiții complicate, alpinistul industrial Albert Mihailovici Tunkkunen a fixat baza crucii cu buloane făcute dintr-un aliaj special, rezistent. …

În ciuda tuturor piedicilor, de la înălțimea de 122 de metri, Albert Mihailovici a văzut multe-Insula Iepurilor, Petersburgul și chiar țara în întregime. A văzut și cum în îndepărtata Palestină, un înger neaurit, dar absolut real, a înălțat la cer sufletul italianului Ambrogio Flecchia.”

Cartea abundă în umor fin, naratorul inserâdu-l chiar și în cele mai serioase pasaje. Astfel, când nebunul întru Hristos Foma e pe cale să-și dea obștescul sfârșit, le ține sătenilor (pe care tocmai i-a scăpat de diavoli) următorul discurs: ” Vă închipuiți cumva că i-am gonit pentru vecie? Nu, doar pentru vreo cinci ani, maximum zece. Și, mă întreb, ce-o să faceți mai departe? Iar acum notați. Vă așteaptă o mare molimă, dar o să vă ajute robul lui Dumnezeu Arseni, care s-a întors de la Ierusalim. Iar pe urmă o să plece și Arseni, căci va trebui să părăsească acest oraș. Uite, atunci va trebui să arătați tărie de caracter și concentrare interioară. La urma urmelor, nu mai sunteți copii.”

Când, pe corabie fiind, apropiindu-se de Orașul Sfânt, pelerinii încep să se îndoiască de reușita expediției lor, Ambrogio le spune să se aștepte la ce-i mai rău.

” Ar fi păcat să nu intrăm în oraș, când ne găsim la o jumătate de zi de el, spuse pelerinul Friedrich.

Lui Moise i-a fost dat să vadă Pământul făgăduit de departe, dar nu i-a fost dat să intre pe el, obiectă pelerinul Wilhelm.

Dar seamănă vreunul dintre noi cu Moise, întrebă pelerinul Friedrich.”

Care e sensul vieții lui Arseni? Al pelerinajului din care se întoarce bătrân, de nerecunoscut și recuperând cumva moartea Ustinei și a copilului prin salvarea Anastasiei și a pruncului ei din flori?

Răspunsul ar putea fi chiar în prima pagină, unde starețul Nikandru îl povățuiește pe bunicul Hristofor: ” În principu, a răspuns starețul, nu am ce să-ți spun. Doară: trăiește, prietine, cât mai aproape de cimitir. Ești atâta de lung, că o să fie anevoios să te ducă acolo. Și, în general, trăiește singur.”

Dincolo de ironia naratorului, sfatul e bun: să trăiești cu gàndul că sfârșitul lumii e aproape și că ești singur.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s