cui i-e frică de istorie?

ISTORIE PENTRU CEI CARE SE TEM DE ISTORIE

– De la Napoleon am învăţat să nu ne spălăm –

– de Sebastian SCHNOY –

– traducere din limba germană de Mihai MIROIU –

– Baroque Books & Arts, 2014 –

(citită de Sorana)

„Știu că “istoria” are o imagine prăfuită”, „Știu bine cât de mulți urau istoria la școală” – spune Schnoy, autorul. And right he is! Școala a avut grijă să îmi construiască o anume imagine a istoriei, cred că cea pe care o au mai toți din generația mea: Ştefan cel Mare & Co au domnit între anii şi anii și au produs multe chestii vitejești, motiv pentru care trebuie stimați. Istoria europeană contemporană am avut-o de studiat prea târziu, după părerea mea, deja nu mai aveam chef de nici un fel de istorie, pentru că nu înțelegeam legăturile dintre evenimente, aveam de tocit niște treburi cu liniuță de la capăt și nimic din ce se petrecea la ora aceea de curs nu îmi trezea nici cel mai mic interes.

Sebastian Schnoy este comic şi scriitor german. Asta găsim pe site-ul lui, nu că ar fi istoric, deşi eu l-aş încadra şi în această categorie. În sfârşit, este vorba despre un tip simpatic, care a reuşit să facă entertainment (a se vedea site-ul) din această disciplină care îmi părea foarte seacă până de curând. Şi dacă acest lucru este posibil, stau eu şi mă gândesc: oare câte chestii pe care le-am învăţat (sau nu) de frică şi pentru că aşa trebuia sunt, de fapt, amuzante şi interesante? Probabil că toate!

Poate o explicație pentru plicticoşenia orelor de istorie ar fi asta (găsită tot în paginile cărţii de faţă): „Istoria vieții de zi cu zi a intrat în atenția istoricilor abia de prin anul 1980. Până atunci, cu toții erau de părere că viața cotidiană din vechime ar fi lipsită de orice interes.” Păi nu, nu! Cum trăiau și ce făceau băieții aia on a regular basis mă interesează și mă ajută să-i înțeleg, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu acțiunile lor.
Din 1980, când s-au dezmeticit istoricii, până în 1996, când am terminat eu liceul, școala nu s-a schimbat, a ținut-o pe a ei și noi am continuat să suflăm praful de pe manuale.
Dat fiind contextul menţionat, cartea mi-a făcut cu ochiul. Chiar și așa, teama din titlu nu a dispărut miraculos când am adus-o acasă. A durat până am citit-o, pentru că mi-e greu să mă scutur de convingeri. Este în ea un citat din Einstein, care se pare că a zis și el ceva în sensul asta: “Mai greu dezintegrezi o părere preconcepută decât un atom.”
Mi-a făcut plăcere să o citesc în primul rând pentru felul relaxat în care este scrisă. Mi-a fost greu sa aleg numai câteva citate, pentru că mi se pare că întreaga carte merită citată. Şi citită 🙂
Bine, poate mi-a plăcut și pentru ironia de care mustește. Și pentru intenția declarată a autorului: “Îmi doresc foarte mult ca pe măsură ce veți citi această carte să deveniți fanii istoriei și să vă faceți din cercetarea ei un hobby.” Cu mine i-a cam ieşit, de ce să nu spun?

Autorul însuşi spune că volumul este „despre cine a marcat Europa pe termen lung”. Dintre cele 11 capitole, primul e un fel de prefață, deci avem de fapt 10 capitole, care acoperă perioada dintre anii 16.000 î. Hr. şi  2014 (adică acum trei ani).

Capitolul 1 este despre popoarele germanice.

Pe Tacit l-a impresionat profund un singur aspect: loialitatea germanilor. Pe de o parte faţă de conducători, ceea ce făcea imposibilă până şi angajarea lor ca mercenari. Pe de altă parte faţă de neveste, ceea ce l-a frapat pe Tacit, obişnuit cu destrăbălarea din Roma acelor vremuri. Chiar Caesar însuşi era atât de neastâmpărat, încât soldaţii săi glumeau între ei, ori de câte ori îşi făcea apariţia: „Atenţie, băieţi, ascundeţi femeile la loc sigur, că vine taurul nostru comunal şi pleşuv.” Ceea ce nici nu s-a schimbat în esenţă, nici până în zilele noastre (vezi Silvio Berlusconi).

Capitolul 2: Grecia antică. Ce a fost Grecia şi ce a ajuns.

Grecia antică a fost ultramodernă nu numai în ce priveşte produsele culturale, ci şi în aspectele legate de credinţă. Oricine era liber să venereze pe oricine dorea: esenţialul era să-şi plătească la timp impozitele. Astăzi este cam la fel, avem o mulţime de zei. Pentru unii, succesul, pentru alţii, banii, pentru unii, cunoaşterea de sine, pentru alţii vechiul bun Dumnezeu creştin. Poţi să te rogi şi lui Allah, lui Dalai Lama sau lui Justin Bieber – condiţia de bază fiind aceeaşi: achitarea taxelor.

Capitolul 3: Roma antică. Opulența romană. „Imperiul Roman avea încă din anul 50 d. Hr. mai multe şosele consolidate decât Germania în anul 1982.”

În cele din urmă, stăpânitorul Romei, Caesar, n-a mai suportat mersul bară la bară şi a decretat limitarea dreptului de acces. Furnizorii nu mai aveau dreptul să circule prin centru, între orele 6 şi 16, De atunci, aprovizionarea se făcea doar noaptea, când uliţele vuiau de larmă şi de huruitul carelor […]. În ceea ce priveşte modalităţile de a comanda, nu erau departe de cele oferite de Internet. Cu diferenţa că oferta era săpată în cataloage de marmură, pe care sclavii le prezentau senatorilor şi altor cetăţeni înstăriţi ai Romei, pentru a comanda flori, mobilier, haine şi – ceea ce m-a uluit – chiar şi zăpadă.

Despre moartea Cleopatrei:

Crimă sau sinucidere? După părerea mea, a fost neglijenţa celor de la catering. Pe atunci sclavii se îngrijeau de mâncare, iar când a venit porunca: „Un coş de smochine pentru celula XII”, s-au grăbit să le trântească în coş, fără să observe cobra care îşi făcea siesta, cuibărită comod.

Capitolul 4: Cum s-a dus de râpă Imperiul Roman? Calul senator, masca de fasole a nevestei lui Nero şi acetatul de plumb din vin. Roma arde în iulie 64 d. Hr. și Nero dă vina pe creștini.

Momentul merită cea mai mare atenție, fiind punctul de pornire al unei istorii cu succes fără pereche. Astăzi, creştinismul este cea mai mare religie a lumii, aproape o treime din populaţia lumii fiind creştină, cu toate că în Roma lui Nero creştinii nu erau bine priviţi ţi nu se puteau ruga decât în taină, cu riscul de a-şi pierde viaţa.

În anul 410 d. Hr., creștinismul duce la căderea Romei și începutul Evului Mediu. Bibliotecile sunt arse. „Creștinismul este Evul Mediu al omenirii.” este mottoul capitolului următor.

Capitolul 5: Evul Mediu a durat 1.000 de ani, wow!! Germanii plus alți barbari distrug tot ce a construit Imperiul Roman. Are loc epidemia de ciumă pneumonică, pentru care Biserica dă vina pe evrei, femei și diavol.

Cursul normal al vieţii s-a frânt definitiv odată cu izbucnirea epidemiei de ciumă, aduse din Asia Centrală prin porturile din sudul Europei, care a lovit din plin o societate cu o sănătate şubrezită: băile publice, igiena – totul fusese dat uitării, în timp ce oamenii îşi duceau viaţa într-o aglomeraţie fără precedent, năpădiţi de gunoaie şi ape reziduale.

[…] de vină erau evreii, femeile şi satana, cel care, după cum se ştia, prinsese în ghearele sale şi pe evrei, şi pe femei. Urmarea, spre sfârşitul Evului Mediu şi după: arderea pe rug a vrăjitoarelor sau, după cum este denumită astăzi, noaptea lungă a bisericilor.

Biserica devine prima asigurare de viață, chiar veșnică:

În schimbul unor contribuţii generoase, promitea, în caz de deces, premiul cel mare: paradisul.

După anul 900 d. Hr., se intră în saeculum obscurum. Acest secol obscur este secolul pornocrației la Vatican, cu poveşti care de care mai halucinante. Urmează apoi povestea călugărului dominican Tetzel care vindea indulgențe:

„Banul în cutie când îl dai, hop, şi sufletul în rai”, se pare că striga el prin pieţe.

Vine şi povestea lui Martin Luther care citea şi în latină, şi în greacă. Primejdios personaj, desigur, care le spune ţăranilor că la Biblie scrie că un creştin nu trebuie să fie supus nimănui şi că de iertat numai Dumnezeu poate ierta, nu oricine care vinde indulgenţe.

Capitolul 6: cine a descoperit de fapt America, vikingii sau Columb și cine în jurul cui se rotește, Soarele în jurul Pământului sau invers?

În ceea ce priveşte Biserica Catolică, Pământul se roteşte oficial în jurul Soarelui abia din 1992, adică anul în care a fost reabilitat Galileo Galilei  […].

Apoi Gutenberg crează presa tipografică şi Luther traduce Biblia în germană şi bate „în cuie criticile sale, mai ales cea la adresa comerțului cu indulgențe, în ușa bisericii castelului din Wittenberg” și are astfel loc Ziua Reformei. Tot în capitolul acesta ni se povesteşte cum Frederic cel mic, a devenit cel Mare: tatăl său îi execută prietenul sub ochii lui. Avem aici şi revoluțiile din Prusia, Germania şi Belgia şi insuccesul revoluţiei germane din 1848. Primul tren este pus în funcţiune în 1835 în ciuda atitudinii Bisericii:

Biserica a lansat avertismente împotriva „dragonului de foc”, creştinii fiind invitaţi să se ţină departe de „chinul diavolului”, care te poartă drept în infern – spiritual vorbind, Biserica se afla aşadar în continuare tot în Evul Mediu.

Este inventat paharul de carton și ștergătorul de parbriz, acesta din urmă de către o doamnă :).

Capitolul 7: francezii: Ludovic al IV-lea (care schimbă Franţa „în cea mai puternică economie a Europei, aplicând două concepte esenţiale pentru acea epocă: absolutismul şi mercantilismul.”), revoluţia de la 1789, urmată de regimul de teroare al lui Robespierre şi isprăvile lui Napoleon, care tăia şi spânzura, dar era ţinut sub papuc de Josephine.

Capitolul 8: despre britanici, „amestecul lor de maniere subțiri și huliganism gros”, despre blind date şi Photoshop, nevestele lui Henry al VIII-lea, separarea puterilor în stat şi industrializare şi chiar despre referendum, cel din 2016, ocazie cu care Anglia părăseşte UE.

Capitolul 9 este cel mai trist, pentru că evenimentele descrise aici sunt cele mai dureroase. Cel mai mult m-a impresionat episodul cu „Pacea de Crăciun”. Interesantă mi s-a părut legătura dintre Barbara Tuchman, o istorică americană, J.F.K. şi Vasili Alexandrovici Arhipov de pe submarinul B-59  în criza cubaneză din 1962.  Anul 1918 aduce revoluția germană, dar Germania reușește să evite comunismul care „aruncase Rusia în haos” după Revoluția din Octombrie. Totuși, lucrurile nu stau mai bine nici aici și așa ajungem la Hitler, dictatorul ales democratic în ianuarie 1933, care voia să se facă pictor și aplică keynesismul. Pentru că lui Schnoy nu-i place să vorbească despre războaie, trecem la Planul Marshal, descris ca o formă precursoare a UE.

Capitolul 10 vorbeşte în exclusivitate despre UE: criza din Grecia, ce efecte ar avea dispariția UE, despre limbi străine și dialecte (oficiale sau nu) ale aceleiași limbi, studiul limbilor străine și motive pentru care nu reușim sa le învățăm în școală (la care chiar am râs), natalitate. Capitolul și, odată cu el, cartea, se încheie într-o notă foarte optimistă:

Avem şansa de a îndrepta lucrurile pe calea cea bună, în Europa.

Titluri interesante: “Sala fuduliilor” de lângă Bamberg, Veșnic hipster: Hipocrat, Cuburi de gheață și droguri la Roma, Cleopatra, cea dintâi demoazelă de covor a Europei (s-a „livrat” lui Cezar, la 21 de ani, într-o noapte, înfășurată goală-puşcă în covor), Masca din fasole bătută a nevestei lui NeroSingură -singurică pe lista de bestseller din 1455: Biblia, Luther a fost blogger, Rachete de Anul Nou deasupra agenților fiscali.

Da, clar, e de citit 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s