Nu, nu e o carte, deși “it speaks volumes” cum spune englezul.
Te apropii de Veneția cu vaporetto, ca turist lipsit de griji, iți spui senin: “Ia te uită, a început Bienala! Ce noroc!” Și intri direct de pe ponton în biserica Sf. Maria della Pieta unde e anunțată o expoziție a unui artist bosniac.
Intri si te lovește!
Mai întâi pluta aceea supraîncarcată cu refugiați, oameni epuizați, sfâșiați, suferinzi, mulți copii cu priviri triste, mâini care ies din apă și încearcă să se agațe de o margine salvatoare.
Văzând-o, mie mi-a ramas așa: exodul nu e pentru părinți, ci pentru copiii aceia mulți și triști, care apar peste tot înconjurați de brațe, strânși la piept, ocrotiți cât se poate.
Și totuși, când dai să pleci, vezi, chiar deasupra ieșirii, că exodul nu e soluția, că îi cad victime chiar cei pentru care se pleacă. E copleșitor și te încearcă mânia și neputința. Îți strângi de mana puiul care șoptește: “Hai să plecăm, mama! E trist aici!” Și ieși cu lacrimi care-ți joacă-n ochi. Și tot încerci să-ți vezi de ale tale și uite-așa, într-o zi liniștită, te lovește din nou! Și te aștepți să revină, pentru că n-ai unde să ascunzi nefericirea asta! N-ai cum!
Fotografiile mele sunt slabe, dar dacă aveți drum pe-acolo, puteți vedea Exodul până în luna noiembrie, când se încheie Bienala. Doua picturi pe hartie de ziar, de dimensiuni uriașe, (10/3 m) cu o temă care te copleșește și te bântuie.
