Poveştile poliţiste sunt precum cutiile cu bomboane de ciocolată: mănânci ciocolata şi arunci cutia. Dar cui nu-i place ciocolata?
Pe lângă modul în care construieşte întreg eşafodajul misterios, îmi place la Agatha Christie talentul de a schiţa personaje: „Buzele roşii i se ţuguiară, gura căpătând dintr-o dată o expresie de cruzime. De cruzime şi de lăcomie, precum gura unui copil mic sau a unei pisici. O gură care nu se preocupa decât de propriile dorinţe şi care încă nu aflase ce e mila.”
Pe lângă poveste (care se termină într-un mare fel, să mă trăsnească dacă m-am gândit vreo clipă la soluţia asta), mai găseşti şi vorbe de duh, dar poziţionate foarte bine şi nu lipsite de sare şi piper.
„Toţi oamenii sunt răi. Aşa spun călugăriţele. De aceea trebuie să existe cineva care să se roage pentru ei. (…) Bărbaţii doresc întotdeauna femei. Tatăl meu, de asemenea. De aceea soţiile sunt atât de des nefericite şi se duc la biserică să se roage.”
Pe mine m-a distrat. Aşa că, dacă simţi că-ţi crapă capul de prea multă literatură meaningful, un whodunit bun te mai poate destinde puţin.
cimbru & literatură 